Tu esti sclavul banilor?

Am si eu o intrebare un set de intrebari catre tine cititorule/cititoareo… Esti sclavul/sclava banului? Ce preferi sa muncesti pana cazi, totul pentru bani si cariera, sau preferi un job ceva mai putin platit, dar care sa nu te indoaie fizic si psihic? Faci compromisuri pentru un salariu cat mai mare? Accepti sa fi calcat/calcata  in picioare, dar sa ai bani multi?

Intreb, dupa ce am citit un articol la cea mai blonda nebuloasa din blogosfera (care acum nu mai e blonda :D ) si i-am lasat un comentariu imens – cel mai lung din existenta mea de blogger :). Cum ziceam in comentariu, nu am fost niciodata sclavul banului, dar am considerat intotdeauna ca trebuie sa fiu platit pe deplinatatea meritelor mele, indiferent de situatie, indiferent de tipul jobului. Fie imi dai salariul pe care il merit, direct proportional cu munca pe care o depun, fie ma bonusezi/premiezi prin diferite metode periodic, astfel incat sa imi arati ca esti multumit de mine si ca munca mea e apreciata ;).

Blonda noastra nebuloasa in articolul respectiv, “se plangea” ca fostii sefi sunt niste mizerabili si ca i-au dat cu jet (cu vesnica promisiune ca “iti dam toti banii” – care evident nu este indeplinita niciodata). Eu am incercat printr-un comentariu sa ii spun ca va gasi cu siguranta alt job care sa i se potriveasca din toate punctele de vedere si unde munca sa ii fie recunoscuta asa cum trebuie.

E logic si normal, atunci cand stii ceea ce iti poate mintea (sau dupa caz forta fizica, dexteritatea, puterea manipularii, globul de cristal sau culoarea rahatului pe care il faci), sa vrei sa fi recompensat pe masura, cata vreme esti sigur pe ce detii si vede toata lumea ca faci bine ceea ce faci. Ca sa ii pot descrie Nebuloasei ceea ce am vrut sa spun, i-am lasat o mica istorioara, formata din intamplari reale si traite chiar de mine:

Tocmai terminasem facultatea, eram domnu’  inginer la o firma noua, langa Timisoara.  Aveam transport asigurat inspre si dinspre firma, laptop de servici, telefon de servici, tot tacamul. La inceput totul a fost roz si preaminunat, eram proaspat absolvent al facultatii si direct inginer de pe bancile scolii, ceea ce nu toata lumea are noroc. Salariul era unul foarte bun pentru vremea aceea (2006). Buun …totul frumos si roz cum spuneam, aveam o echipa de oameni pe care mi-am format-o dupa gustul meu, desi unii dintre ei puteau sa imi fie tata (sau tati :)) )… imi ziceau mereu domnul inginer, dumneavoastra ..bla-bla …am stabilit ca nu e cazul de asa ceva decat atunci cand sunt “mai marii” firmei in jur. Mereu am avut grija de oamenii mei, am stiut cum sa ii instruiesc si cum sa le fiu aproape la nevoie, iar ei la randul lor au fost langa mine la greu ;).

Dupa 6 luni jumate de inginerie si de facut treaba mai mult decat bine, dupa sambete lucrate, dupa ruperi de spate, maini, gâți si raceli groaznice in hala si inhalat tot felul de mizerii toxice, s-a schimbat directorul (cel initial fiind unu putin “ciufut” dar totusi “comestibil”). In locul vechiului director a venit un fost UMT-ist, care a fost plecat prin State o perioada… a venit omu’ cu trupa lui de oameni/protejati, si incerca sa ne inlature pe noi, astia inginerasii tineri (eram 3 tineri ingineri veniti in aceeasi perioada, si crescuti cu firma – cum spuneam, firma era la inceput). Am rezistat cu stoicism, desi directoru’  avea fite de Eminem (la propriu, dadea din maini si o ardea in americanisme de ziceai ca el e raperu suprem). Avea darul de a injura ca la “usa cortului” gen “bagamias pula in voi ca nu sunteti buni de nimic, dumnezei ,sfinti si tot tacamul.

Ei bine, cand s-a facut luna a 6-a am zis….bag pula eu nu sunt sclavul nimanui, plec, sunt tanar am toata viata inainte… Si hotarat fiind, am inceput sa ma iau cu domn director … parte-n parte.. La modu’ ca venea si injura si urla ca un bezmetic scapat de la spitalul 9 – sectia agitati, siam avut prima discutie:

Eu: “Domnu’ Popescu (numele lui real), haideti sa ne intelegem… sunteti mai mare in grad, aveti si varsta mai inaintata ca a mea, dar nici mama, nici tata nu face asa cu mine si nu imi vorbesc asa…aveti prima bulina neagra, la 5 va descalific.”

El: “Sa mori tu?! Si ce inseamna aia?”

Eu: “Nu vreti sa aflati! ;)” … conflict momentan stins …atitudinea directoriala putin schimbata.

Desigur, “minunea” nu a tinut foarte mult, si iar a inceput sa coboare sfinti si diavoli si alte d’alea si sa injure pe toata lumea in stanga si in dreapta, gesticuland ca cel mai mare raper posedat  in viata. In vinerea urmatoare, m-a facut sa pierd transportul spre oras, pentru niste cacaturi de fișe care, evident, nu erau urgente. Asta a pus capac. Sambata dimineata m-am prezentat direct la fetele de la personal, am cerut un numar de iesire/intrare, am depus laptop/telefon/demisie, etc … am mers in “biroul” meu din hala (care evident era o cusca din tabla facuta “la comanda”) si am asteptat sa vina “domnul director”. Si a venit, intr-o viteza si cu un desen tehnic in mana: “hai ma Valy ca de cand te asteptam, unde ai umblat pana acum? Uite am nevoie sa imi proiectezi asta si asta ..blablabla ..” si da sa plece, si il strig: “Domnu’ Popescu stati va rog o secunda ca am sa va dau ceva”. (si ii inmanez demisia scrisa frumos, caligrafic si cu pasiune).

El: “Ce-i asta?!”

Eu : “Demisia, dupa cum titlul ii spune”…

El: “Pai de ce pleci? Pai cum,pai…pai … Crezi ca te las sa pleci?”

Eu: ” Pai e demisia la zi, am predat totul, nu mai am ce sa fac aici.”

El: “Iti bag preaviz de 30 de zile si te-am futut”

Eu (razand): “Imi cunosc contractul ca pe numarul si seria de la buletin, nu ai cum sa imi bagi preaviz, plus de asta, nu te panica, imi fac treaba azi, nu te las chiar cu muia-n soare cum ai merita.”

El: “Mda, discutam, hai fa TE ROG asta si vorbim la pranz.”

Imi fac eu treaba ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca un adevarat angajat model, trece timpul, trec urletele si injuraturile lu’ Popescu pe langa urechile mele ca si glontu’ pe langa urechile Eroului Necunoscut,  si vine PRANZUL. Directoru’ intarzie sa apara, trimit dupa el, il sun …. pana la urma isi face aparitia … A urmat o discutie scoasa din filmele proaste americane:

El: “Tu vorbesti serios, chiar vrei sa pleci?”

Eu (cu un zambet absolut ironic pe fata): “Desigur :)”

El: “Ne luam la bataie pe aici si tot nu pleci” (vroia probabil sa faca omu’ o gluma – nu i-a iesit).

Eu: “Nu imi e frica de bataie, am dat si am luat, am fost “de cartier”  in frageda mea tinere ;)”

A urmat o scurta perioada de intreruperi si pauze, dupa care discutia a continuat… S-a trecut rapid prin toate fazele, de la glume de cacat si expirate la arogante si ironii ieftine, de la extaz la agonie, de la rugaminti la amenintari si de la promisiuni la oferte de marire (chiar dublare) de salar, la modu’ “Daca banii sunt problema umblam si acolo!” …”Tu chiar crezi ca banii sunt cea mai mare problema acum? /:)”. Evident ca aia a fost ultima mea sambata lucrata in acea firma, si evident ca nu am mai vazut banii, ultimul salariu, pe motiv de minusuri, facturi prea mari la telefon..etc si blablabla.

Asadar si prin urmare, la mine e foarte simpla treaba: atata timp cat stiu ca ceea ce fac e bine si ca sunt bun in ceva si ca e demonstrat asta, da-mi banii pe care ii merit. Tu ca seful meu, nu tipa la mine, nu urla si nu zbiera, nu ma injura, vorbeste-mi frumos si iti fac treaba din placere. Se intampla sa gresesc, toti gresim, a gresi e omeneste, dar chiar si asa, atunci cand gresesc, nu sterge cu buretele tot ce am facut pentru tine si firma ta, nu ma lua la pula si nu ma lovi, nu incerca sa ma dobori fizic si psihic, pentru ca nu rezolvi absolut nimic. Spune-mi frumos si omeneste ca ceea ce am facut nu e bine, sau ca am gresit acolo, daca esti in stare explica-mi cum sa fac (desi de multe ori aia din functiile de conducere sunt mult mai praf decat cei pe care ii conduc – chiar daca ei cred ca au mereu dreptate)… Cum spuneam si mai sus, plateste-ma conform meritelor (sau rezolva-ma de mici atentii/bonusuri) si iti pot garanta ca dau totul pentru tine si firma ta, in limita posibilitatilor.

Daca toate de mai sus sunt indeplinite, daca esti un sef bun si stii sa ai grija de echipa ta, de oamenii tai, te asigur ca si ei vor face la fel pentru tine.

Daca insa nu se poate, NU SUNT SCLAVUL BANULUI, incheiem colaborarea fie intr-un mod placut, fie ca in povestea de mai sus, cu siguranta se va gasi alt sef care sa aprecieze ce fac pentru firma lui ;).

Voi cititorii mei “iesteti” sclavii banilor? Voi cum actionati/reactionati in astfel de situatii? Sau in general?
P.S. Sunt curios de cum ganditi voi, chiar sunt curios :)
P.P.S. Poza e luata de AICI.
P.P.P.S. E tarziu in noapte, sigur am TYPOS si probabil scapari gramaticale, nu aruncati in mine :D.

3 Comments

Leave a Reply
  1. cum, n-a mai comentat nimeni?!
    înseamnă că sunt sclavi și le e frică să recunoască :D
    eu sunt complet de acord cu tine. nu se merită să te spetești la nesfârșit, îmbătându-te cu promisiuni și speranțe. important e să ai productivitate bună și calitate pe măsură, nu să dormi la serviciu. Și dacă șefii nu înțeleg asta și nu recompensează pe baza performanțelor, nu merită să fie șefi.

  2. Te salut. Te felicit pentru articol. Este foarte tare. Ai procedat ca si orice alt om care are coloana vertebrala. Daca in sinea noastra ne intrebam “Merita?” si raspunsul este “NU”, din secunda 2 incepand trebuie sa avem 2 joburi: unul de la lucru si altul de cautat non stop in alta parte. Eu am schimbat 3 joburi in 9 ani, acuma sunt la al 4-lea. Nu mi-e frica de schimbare. Ma pot adapta. Un mare om zicea ” Decat sa zici din start ca nu stii, zii ca stii si fa cum poti dupa aceea sa te descurci”. Atitudinea este cea mai importanta si orice firma care se respecta va aprecia atitudinea de a invata, de a ajuta, de a se implica. Din pacate din punct de vedere al top managementului, noi suntem doar niste valori intr-un Excel. Si daca suntem intr-un oras ca Timisoara, care e plin de forta de munca din punctul meu de vedere, de aia nu prea conteaza cand pleaca cineva. Nu este un capat de tara in Timisoara la orice firma, daca din departament de 10 persoane, pleaca 7. Peste ani, ramane recunoasterea din partea fostelor echipe, chiar nu trebuie sa ne intereseze prea tare ce parere a avut CEO despre noi. E problema lui, sa fie sanatos.
    Andrei, TIMISOARA!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *