Valentin Bosioc
E o perioada urata… Afara nu se simte primavara desi martie e aproape de noi, pe mine ma macina o raceala crunta si imi pun tot felul de intrebari mai mult sau mai putin existentiale… Am sa le iau intr-o ordine aleatorie…
Sunt mai bine de doi ani de cand ma chinui si eu prin blogosfera (la modu’ ca am blog, ca asa prin online o ard de multa vreme :D) si uitandu-ma in urma observ ca am castigat cel putin experienta in scris si am descoperit multe locuri interesante online. Daca tu, cititorule, te uiti in arhiva mea vei vedea articole scrise cu piciorul stang, dar totusi dragute si interesante unele dintre ele. Acum e adevarat ca fac tot mai putine greseli in scris, dar parca nu imi mai gasesc “inspiratia” de alta data sa scriu un articol pe care sa il citeasca cineva si sa ii placa. Oare de ce? O fi lipsa timpului? Sau oare nu mai am nimic de spus?
Apoi, ma uit in urma mea la cei 27 anisori si ma intreb oare ce am realizat pana acum? Am terminat o facultate in 2006… viata de student a fost una foarte tare, merita traita in caminul studentesc ;) si mai ales merita traita in Timisoara in 1MV alaturi de toti nebunii cu care am mancat 5 ani din viata noastra si a parintilor nostri. Asa si?! Am terminat facultatea ne-am dus fiecare pe ce drumuri a vrut/putut… Mie nu imi place ingineria, desi teoretic sunt domnul inginer – Am fost si in acte 6 luni si mi-a ajuns :D.
Am avut tot felul de alte joburi, le-am incercat ca doar am fost tanar si in putere. Am avut job in Anglia, tara de care am ramas indragostit pana azi :X, am revenit in Romania noastra iubita unde am inceput sa cochetez tot mai mult cu mediul online si iata, am ajuns sa fac promovare online pentru artisti, am avut un proiect care s-a stins din lipsa de bani si acum fac parte din echipa celui mai tare blog de muzica/monden din Ro. Pana aici toate bune zic eu :). Eu sunt multumit de job, jobul se pare ca e multumit de mine, la fel si cei care ne citesc, cred ca ma suporta… :D. Momentan imi fac treaba cum stiu eu mai bine si in limita posibilitatilor. Daca fac bine sau daca fac rau nu stiu… ramane la aprecierea celor care beneficiaza de roadele muncii mele/noastre.
Sunt peste 8 luni in Bucuresti, m-am imprietenit cu capitala, am cunoscut multa lume (buna si mai putin buna), toate par relativ ok. Doar ca uneori simt lipsa acelor prieteni “din copilarie” si din studentie, simt lipsa iesirilor cu baietii, simt lipsa petrecerilor cu dezmat pana in zori… si mai simt lipsa unei iubiri adevarate, bazate pe sentimente si nu pe cat de bine arati sau cat de mare ai buzunaru’, masina sau altceva…
Unde sunt iubirile de alta data? Mai exista ele? Asa la modu’ general mai exista relatii bazate pe sentimente, pe iubire sincera si pe dragoste adevarata? Sau totul e doar curvasaraie, betii si aventuri de o noapte, hai maxim o saptamana, nu inainte de a fute juma’ de salar prin cluburile de fitze, ca sa iasa o lipeala…
Cineva imi zicea ca ele, acele domnite inca mai exista doar ca nu stiu unde sa le caut… Voi ce ziceti mai exista relatii la modu’ “eu te plac, tu ma placi… ne iubim si ne “simtem” bine, nu conteaza asa mult banu si look-ul si alea-alea”. Oare am eu gandirea incetosata si vad doar in gri si nuante cenusii? Unde sunt iubirile alea inocente din anii trecuti?
Acum, desi o sa para ca o dau in cliseu, ma iau si de copiii din ziua de azi… Astia joaca doar Fifa, Farmville, CS si alte cacaturi, daca le dai o minge reala se uita la ea si habar nu au ce sa faca cu dansa. Noi ne jucam cu cornete, ei o ard gen baionete si lunete, noi ne jucam cu masinutele, ei conduc masinile virtuale din NFS , sau chiar pe cele reale pe care le comanda de la parinti. Imi aduc aminte ce ne bucuram noi cand ningea si ardeam de nerabdare sa mergem la sanie, in schimb i-am vazut pe astia ca erau frustrati din cauza zapezii (care ce-i drept anul asta a cam exagerat :D )
Ar mai fi multe de spus, dar deja m-am lungit exagerat de mult si cred ca nimeni nu are rabdare sa citeasca tot :).
Concluzia? Sunt in Bucuresti, am un job ok, imi iubesc familia (desi NU POT sa le spun in fata asta – cum de altfel spun “Te Iubesc” foarte greu, spre deloc, decat atunci cand SIMT CU ADEVARAT) si pot doar sa sper la mai bine si sa vad ce imi rezerva viitorul. De cate ori ma trezesc vad deasupra capului urmatoarele vorbe, primite cadou de la fratemiu’ cel mic (ca cel mare e prea ocupat cu plecarea in Afganistan – dar asta e o alta poveste)
Fa-ti o promisiune ca in viata sa-ti amintesti mereu ca esti unic. Sa traiesti fericit de-a lungul timpului. Sa-ti aduci aminte date importante. Sa faci mereu lucrurile pe care ai vrut sa le faci. Sa te bucuri de viata in fiecare zi. Sa ai o viata plina de iubire si sa-ti transformi visele in realitate.
